Luceafarul


Ideea: Emil Loteanu
Libretul: Gheorghi Kovtun (Sankt Petersburg)
După poemul omonim de Mihai Eminescu
Coregrafia: Gheorghi Kovtun (Sankt Petersburg)
Scenografia: Roman Ivanov (Sankt Petersburg)
Pictor de costume: Irina Safronov (Sankt Petersburg)
Conducerea muzicală: Nicolae Dohotaru, Maestru în Artă

Premiera mondială
: 6 iunie 1983, Teatrul Academic de Stat de Operă şi Balet al RSS Moldoveneştii
Premiera versiunii curente: 4 octombrie 2007, Teatrul Naţional de Operă şi Balet;


Roluri şi interpreţi

Luceafărul  
Cătălina
Cătălin
Eminescu
Tatăl Soare
Marea Mumă
Tătăl Cătălinei
Mama Cătălinei
Saltimbancii
Solişti vocalişti
Soprano
Tenor

Dirijor

 

 

 

„Încrederea în propriul auz interior, fina percepţie
  a universului poetic eminescian, i-au permis
compozitorului să creeze o lucrare
de factură profund romantică, ce se distinge
prin expresivitatea melodiilor şi frumuseţea încîntătoare a armoniilor”.

Elfrida Coroliova


EPIGRAF

„...Era tot aşa prin martie (1889) – m-am dus într-o zi să-l văd pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor. ... M-a cunoscut şi i-a părut bine cînd m-a văzut. Îmbrăcat într-un palton lung şi tîrînd în picioare nişte galoşi mari de gumilastică, se primbla prin odaie cu mîinile la spate. M-a întrebat de prieteni, căindu-i şi vorbind de ei cu milă, ca de nişte oameni pierduţi sau foarte nenorociţi... adusei vorba de poezie. Atunci... scoase din buzunarul paltonului un petec de hîrtie şi aşezîndu-se pe scaun, începu să citească un şir lung de strofe de o sonoritate şi de un efect ritmic fermecător. Rostirea lor îl încălzea şi ochii, şi glasul i se înviorau. Pe acel petec de hîrtie nu erau scrise doar decît două vorbe... El improviza. Am ascultat uimit peste 20 de strofe sonore, dar lipsite de sens şi legătură; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe: „foc şi aur” reveneau mereu mai în fiecare strofă....Dar în toată acea armonie de sunete se vedea perfect tehnica maestrului, limba lui aleasă şi muzicală, care se supunea şi se înmlădia mecaniceşte sub ultimele tremurări ale acelui suflet întunecat... Şi cînd, ostenit de acest joc curios de versuri sonore şi pustii, îşi lăsă tăcut privirea în pămînt, figura lui îmbrăcă iarăşi acea expresie de tristeţe vagă – umbra acelui apus dureros al conştiinţe, care-i dădea în momentul cela înfăţişarea unui zeu învins, părăsit de puteri şi umilit... N-am putut reţine decît aceste patru versuri de la mijloc:

Atîta foc, atîta aur,
Şi atîtea lucruri sfinte
Peste întunerecul vieţii
Ai revărsat, părinte.

   Aceasta pare să fie ultima strofă (păstrată) a lui Mihai Eminescu...”

Alexandru Vlahuţă

ACTUL I

În Ceruri. Tatăl Soare îşi priveşte împărăţia. Lumea este minunată, dar mîndria tatălui este fiul său, Luceafărul. Născut din Mare şi Soare, tînărul s-a transformat într-o frumoasă stea care luminează zarea.

Pe Pămînt. La palat tineretul se veseleşte. Saltimbancii, prietenii Cătălinei, au pornit toată veselia.  Iat-o şi pe ea. Fetei de împărat îi place să danseze în mijlocul mulţimii, mai ales că unul dintre jucători este Cătălin, băiatul îndrăzneţ care nu pierde nici o ocazie s-o agaţe.

Noaptea. Cătălina „Îl vede azi, îl vede mîini, astfel dorinţa-i gata”. Ea priveşte steaua de pe cer şi îi pare că astrul se transformă într-un tînăr frumos, care coboară la ea din Ceruri.

Poetul cutreieră lumea, inventîndu-şi personajele. El le hărăzeşte soarta, ba apropiindu-i, ba despărţindu-i.

La Palat. Pajul Cătălin, „Băiat din flori şi de pripas, Dar îndrăzneţ cu ochii”, îi aruncă fetei  priviri îndrăgostite.
În fiecare noapte, Luceafărul coboară nevăzut în camera Cătălinei şi o urmăreşte pe frumoasa fecioară.

„Şi cînd în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mîinile pe piept,
I-nchide geana dulce.”

Odată, Luceafărul, luînd chipul unui „mîndru tînăr”, s-a arătat Cătălinei. Fata se îndrăgosteşte de el. Din acel moment, noapte de noapte, Luceafărul îi apare fetei.

Poetul se împotriveşte acestor întîlniri. Personajele poemului, însă, se detaşează de autor, fiecare trăindu-şi propria viaţa.

Luceafărul îi mărturiseşte mamei sale, Marea, dragostea pe care o poartă Cătălinei. Mama se întristează şi încearcă să-i explice fiului că vieţuitorii Cerului, fiind nemuritori, nu pot trăi o iubire pămîntească. Îndrăgostitul, însă, ignoră înduplecările mamei sale şi zboară către iubita sa.

Poetul înţelege starea îndrăgostiţilor şi îşi dă seama că ei niciodată nu vor fi împreună. El încearcă să-i despartă, dar atracţia dintre cei doi este prea puternică.

ACTUL II

Majoratul Cătălinei. Balul. Palatul e plin de oaspeţi şi prieteni. Părinţii fetei primesc felicitări. Fericită, Cătălina dansează cu îndrăgostitul Cătălin. Printre oaspeţi se află şi Luceafărul, doar că e nevăzut. El este măcinat de gelozie. După bal, astrul, ia înfăţişarea de tînăr şi, chinuit de dragoste, o roagă pe Cătălina să părăsească pămîntul şi să-i fie soţie în Ceruri.

„O, vin´! Odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt Luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.”

Dar, Cătălina nu-l înţelege pe Luceafăr. Ea îl roagă pe nemuritor să devină muritor:

„Dar dacă vrei cu crezămînt să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pămînt, fii muritor ca mine”.

„Şi se tot duce...s-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile”.

Între timp, Cătălin îi mărturiseşte fetei dragostea sa.

Poetul, măcinat de contradicţiile interioare, schimbă mersul lucrurilor. Cătălina, fără să-l aştepte pe Luceafăr, începe să-l vadă cu alţi ochi pe Cătălin.
Cătălina şi pajul sunt în pădure. Tot aici se află Luceafărul şi Poetul. Luceafărul încearcă s-o ajungă pe Cătălina, dar ramurile copacilor îi împiedică calea. El este disperat.

Tatăl Soare şi Marea Mumă îşi fac griji pentru fiul lor. Apare Luceafărul, care le cere să-l facă muritor, ca să poată pleca la iubita lui, pe Pămînt... Tatăl îi explică că acest lucru este imposibil:

„Hyperion, ce din genuni răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni care n-au chip şi nume”.

La palat are loc nunta Cătălinei şi a lui Cătălin. Printre invitaţi se află nevăzuţi Poetul şi Luceafărul. Poetul este bolnav. El şi-a scris poemul ... şi îl roagă pe Luceafăr să-l ia în ceruri...

„Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece”.

“Baletul “Luceafărul” este prima lucrare în genul baletului compusă de Eugen Doga şi reprezintă una dintre cele mai importante creaţii ale compozitorului.
Despre începutul lucrului la balet Eugen Doga îşi aminteşte: „Eram atras de subiectul „Luceafărului”, dar nu eram pregătit să-l abordez. Faţă de clasici am o atitudine... aparte. Portretele lor atîrnă pe pereţi, în rame aurite. Ce se întîmplă dacă nu reuşeşti să urci la înălţimea lor? Ce să mai zic de Eminescu, care străluceşte nu ca un portret, ci ca un astru pe cer?... Totuşi, odată, împreună cu Loteanu, am hotărît să creăm un balet după poemul eminescian. Dar ne doream un balet neobişnuit, cu versuri, căci cum ne-am putea lipsi de verbul lui Eminescu?E atît de amplu, de viguros şi expresiv, încît e aproape imposibil să-i găseşti un echivalent adecvat. De la bun început mi-a fost clar că va fi ceva de genul balet-operă,  balet-oratoriu...

Am început să compun baletul încă prin anul 1973. Dar cînd am ajuns la caracterizarea Luceafărului, m-am oprit... Nu eram gata. Nu găseam cuvintele muzicale potrivite. M-am oprit din scris. Au trecut zece ani, timp în care am compus cîntece, muzică de film ş.a.m.d., pînă cînd nu am început lucrul asupra filmului pentru copii „Acest univers fantastic”. Atunci  am simţit că undeva, alături de această muzică ireală, se află şi universul etern al cerului înstelat, unde trăia Luceafărul. Am meditat mult. Şi, dintr-o dată, într-un timp-record, de două luni şi jumătate, am creat baletul”. 

Calendarul Spectacolelor:
Noutăţi

Informații la numărul de telefon: 022 24 51 04