Denumirea originală: Turandot
Libretul: Giuseppe Adami şi Renato Simoni
După piesa omonimă de Carlo Gozzi
Regia: Eugen Platon Artist al Poporului
Scenografia: Alexandr Ocuni (Rusia)
Pictor de costume: Alexandr Ocuni (Rusia)
Conducerea muzicală: Albert Mocealov Artist Emerit al RSSM
Premiera mondială : 25 aprilie 1926, la Teatrul La Scaladin Milano.
Premiera la Chişinău: 29 aprilie 1979, la Teatrul Moldovenesc de Stat de Operă şi Balet „A.S.Puşkin”.
Premiera versiunii curente: 25 decembrie 1984, la Teatrul Academic de Stat de Operă şi Balet al RSS Moldoveneşti „A.S.Puşkin”.

Istoria creării

Ideea creării unei opere în baza piesei lui Carlo Gozzi, i-a fost propusă lui Giacomo Puccini de către libretistul său Giuseppe Adami. Puccini cointeresat de propunere, începe imediat goana după imprimări de muzică populară chineză, după descrieri şi desene de vechi instrumente muzicale asiatice, al căror timbru specific îl studiază timp îndelungat, pentru a putea produce la momentul potrivit anumite sonorităţi caracteristice Orientului. Tema exotică din Turandot nu constituie pentru Puccini decît pretextul de a-şi exprima gîndurile pe un plan oarecum mai filozofic şi mai general, dar cu vechea dependenţă de faptele vieţii reale. Cu toate episoadele brutale ale subiectului, realismul său îl fereşte instinctiv de tot ce este întunecat şi tulbure.

 Acţiunea se petrece la Pekin, în timpurile nedefinite ale basmelor populare

Actul I

„Un  mandarin de la curtea împăratului Altoum anunţă că fiica acestuia, principesa Turandot, se va căsători cu pretendentul de sînge regesc care va izbuti să dezlege cele trei enigme puse de ea. Ultimul dintre temerarii care, cuceriţi de neasemuita frumuseţe a principesei, îşi încercase norocul, prinţul Persiei, urma să fie decapitat, asemeni tuturor celorlalţi tineri veniţi pînă acum. Mulţimea adunată la porţile palatului aşteaptă execuţia îndrăzneţului. Oamenii strînşi în grupuri sunt împrăştiaţi cu brutalitate de garda imperială care încearcă să facă loc cortegiului ce urma să-l ducă la locul execuţiei pe prinţul persan. În învălmăşeala care se produse, un bătrîn este doborît la pămînt, iar micuţa sclavă care îl însoţeşte strigă după ajutor pentru a-şi salva stăpînul. Un tînăr se desprinde din mulţime şi aleargă spre bătrînul prăbuşit; surpriza şi uimirea se citesc pe feţele celor trei: sub hainele sărăcăcioase se ascundea bătrînul Timur, regele detronat al Tatariei, tatăl tînărului prinţ Calaff ce se afla acum în faţa lui! Soarta–i despărţise de multă vreme pe tată de fiu şi această regăsire neaşteptată le aduce pentru un moment fericire, lor şi tinerei sclave Liu. Impresionat de credinţa şi devotamentul plăpîndei fete, Calaff o întreabă ce a determinat-o să-şi urmeze stăpînul la surghiun. Răspunsul ei sună simplu şi impresionant: făcea acest lucru pentru că într-o zi, de mult, tînărul prinţ îi dăruise un zîmbet.

Apariţia de o clipă a lui Turandot în lumina lunii are efectul unei vrăji atotbiruitoare care robeşte pentru totdeauna inima lui Calaff. Îndrăgostit fulgerător de cruda şi frumoasa  principesă,  el aleargă fascinat spre porţile  palatului, pentru a încerca la rîndul său  să dezlege enigmele. Este înconjurat  de trei măscărici, miniştri în acelaş timp  Ping, Pang şi Pong, care încearcă să-l oprească  pentru a-i cruţa viaţa. Bătrînul Timur  caută şi el să-l facă să renunţe, asemeni sclavei Liu care i se alătură. Cuvintele ei îl înduioşază pe Calaff, dar nu reuşesc să-i schimbe hotărîrea.

Actul  II

Într-o atmosferă senină, Ping, Pang, Pong îşi  amintesc de liniştea şi pitorescul căsuţelor lor, a locurilor natale cărora le duc dorul şi care reprezintă bucuria vieţii lor. În amfiteatrul  impunător al palatului, demnitarii curţii aşteaptă începerea teribilului examen la care avea să participe necunoscutul străin ce nu se lăsase  impresionat nici  de victimele de pînă acum ale principesei, nici de rugăminţile părinteşti. Un vechi imn precede apariţia lui Turandot, frumoasă  şi cu privirea rece a idolilor neîndurători. Ea explică tuturor de ce sunt sortiţi morţii tinerii care nu  reuşesc să-i  dezlege tainele; răzbună în felul acesta o străbunică din neamul său, pe frumoasa Lu-Ling, care fusese dezonorată în propriul ei palat. Confruntarea dintre principesă şi Calaff este aşteptată cu teamă şi curiozitate. Sigură pe sine şi  dornică să-l intimideze pe temerarul necunoscut, Turandot îi aminteşte: “Enigmele  sunt trei, moartea este una”. Calaff îi răspunde încrezător :”Enigmele sunt trei, una este viaţa”. Prima întrebare capătă răspunsul: fantoma care se naşte în fiecare noapte şi moare în fiecare dimineaţă este Speranţa. Asistenţa comentează uimită. Curînd se aude răspunsul şi la cea de a doua  întrebare : Sîngele este acela care clocoteşte, fierbinte ca o  febră, sau este rece ca gheaţa. Şi ultima enigmă este dezlegată :  gheţarul care înfierbîntă este ea – principesa Turandot. Mulţimea se dezlănţuie într-o cascadă de voci eliberate de sub teroarea neîntreruptelor crime. Dar principesa încearcă să se elibereze de legămîntul făcut şi-i cere împăratului să o salveze, să nu o dea unui necunoscut. Dorind să o cucerească din dragoste, Calaff îi oferă o şansă: dacă pînă în zorii zilei  Turandot va reuşi să-i afle numele, el consimte să aibă aceeaşi soartă cu a tinerilor veniţi pînă atunci, de nu  - va  deveni soţia lui.

Actul III

Este noapte, dar  în cetate nimeni nu doarme din porunca lui  Turandot, care a hotărît să  afle  cu orice preţ numele străinului ce o învinsese. Plin de speranţă, Calaff aşteaptă ivirea zorilor care îi vor aduce victoria deplină. Dar zorile întîrzie şi pînă atunci oamenii principesei supun unui interogatoriu chinuitor pe bătrînul Timur şi pe micuţa sclavă Liu, despre care aflaseră că ştiu numele străinului. Torturată sub ochii îngroziţi ai oamenilor, Liu păstrează cu sfinţenie  taina de care depinde viaţa omului iubit. Tăcerea ei nu poate fi înţeleasă încă de “principesa de gheaţă”, dar, înainte de a-şi curma viaţa, Liu îi prezice că la ivirea zorilor va fi învinsă de aceeaşi forţă  care copleşeşte inima ei. Cu un pumnal smuls de la un  oştean,  mica sclavă pune capăt chinurilor pe care nu le mai putea  îndura şi viaţa ei se stinge ca o ofrandă imaculată pe altarul iubirii. Finalul operei aduce lumină pentru toţi acei care o aşteptau cu înfrigurare. Calaff topeşte într-o îmbrăţişare inima de gheaţă a frumoasei  Turandot, în ochii căreia apar pentru prima dată lacrimi. Glasurile lor se unesc cu ale mulţimii într-un  şuvoi luminos, ca o forţă a biruinţei asupra răului”1.

1 Constantinescu, G., Caraman-Fotea, D. Ghid de operă. – Bucureşti, 1971.