Istoria creării

„În 1868, guvernul egiptean i-a propus lui Verdi să scrie o operă cu prilejul inaugurării unui nou teatru la Cairo. Compozitorul a respins comanda inopinată. În 1870, tratativele au fost reluate prin intermediul libretistului francez Camille du Locle, care i-a trimis lui Verdi scenariul Aidei. Verdi, pasionat de acest subiect, care avea la bază o veche legendă egipteană, a consimţit să scrie opera şi, curînd după aceea, a început să lucreze la întocmirea unui plan detaliat al Aidei împreună cu du Locle, care a fost însărcinat să scrie libretul în proză, în limba franceză. Pe baza acestui libret, Antonio Ghislanzoni a scris textul italian în versuri. Sîmburele principal al dramaturgiei Aidei îl constituie conflictul tragic dintre năzuinţa spre libertate, spre fericire, pe de o parte, şi forţa nefastă a asupririi, a violenţei, pe de altă parte. Aceasta este una dintre temele principale, care trece prin întreaga creaţie a lui G.Verdi”1.

Acţiunea are loc în Memphis şi Teba în timpul domnirii faraonilor

Actul I

Palatul regelui din Memphis. Ramfis, marele preot, pleacă să vestească faraonului numele celui desemnat de zei să conducă oştile egiptene împotriva etiopienilor. Tînărul comandant Radames doreşte cu ardoare să fie cel ales. Dacă se va întoarce victorios din luptă, va putea cere ca răsplată mîna sclavei Aida, pe care o iubeşte cu pasiune. Îndrăgostită de frumosul tînăr, Amneris, fiica faraonului, vine să-i vorbească. Privirile înflăcărate cu care Radames o urmăreşte pe Aida îi aprind gelozia.

Sunetele fanfarei vestesc sosirea faraonului. Cuvintele sale solemne anunţă tuturor voinţa zeiţei Isis: cel care trebuie să conducă oştile egiptene spre victorie este Radames. Înconjurat de un grandios cortegiu, tînărul comandant este condus spre templul, unde se va desfăşura ceremonia consacrării. În sufletul Aidei se dă o luptă aprigă. Împărtăşind dragostea tainică a lui Radames, doreşte pentru el laurii victoriei, dar aceasta va însemna pentru poporul ei moarte şi robie. Aida este fiica lui Amonasro, regele Etiopiei. Înfrîngerea egiptenilor ar însemna pentru ea eliberarea din apăsătoarea sclavie.

În templul lui Fta, se dеsfăşоаră сu multfast сеrеmoniа înălţării lui Radames, la gradul de conducător suprem аl oştilor egiptene. Ritualul străvechi este îndeplinit de tinerele preotese саrе întăresc prin foc sabia tînărului comandant pentru а-i înfrînge ре duşmani.

Actul II

În  apartamentul său regal, Amneris se pregăteşte pentru sărbătorirea triumfului lui Radames – învingător în lupta cu etiopienii. Totuşi, în sufletul ei pluteşte umbra nesiguranţei, iar inima sa vrea să descopere taina dragostei lui Radames. Pentru а afla adevărul о cheamă ре Aida  şi о anunţă сă Radames а fost ucis în luptă. Durerea acesteia, manifestată spontan, îi dezvăluie adevărul: Aida şi Radames se iubesc. Trufaşă, plină de gelozie, Amneris este hotărîtă să îi despartă ре cei doi.

Radames se întoarce învingător din luptă. Pentru a răsplăti vitejia tînărului comandant, faraonul îi oferă drept recompensă împlinirea oricărei dorinţe. La rugăminţile lui Amonasro şi Aida, Radames cere eliberarea sclavilor. Pentru a-şi respecta cuvîntul dat, faraonul îndeplineşte aceasta, însă după sfatul lui Ramfis, îi opreşte la curtea sa drept zălog ре Aida şi Amonasro.
În semn de înaltă preţuire şi recunoştinţă, fаrаоnul încredinţează lui Radames mîna fiicei sale Amneris.

Actul III

Pe malul Nilului, Aida îl aşteaptă pe Radames. Înaintea lui însă, soseşte Amonasro. Acesta o convinge să afle de la tînărul general planul de luptă. Îndrăgostit de Aida, Radames îl divulgă fără să vrea, dar îşi dă seama de greşeala săvîrşită în momentul cînd apare Amonasro. Amneris, ieşind din templul în care se ruga înaintea căsătoriei, îi surprinde. Aida şi Amonasro fug, iar Radames se predă gărzilor, recunoscîndu-şi vina.

Actul IV

Amneris pătrunde în sala în care Radames aşteaptă judecata preoţilor care-l vor condamna, fără îndoială, la moarte pentru trădare. Încercarea prinţesei de a-l convinge pe Radames să renunţe la Aida e zadarnică. Nici promisiunea că fiica faraonului l-ar putea salva nu-i schimbă hotărîrea. Adus în faţa judecătorilor, Radames nu se apără, primindu-şi pedeapsa cu resemnare. În cripta unde este îngropat de viu, Radames o descoperă pe Aida. Imnul iubirii, ce-i uneşte dincolo de moarte, este însoţit de cîntece funebre şi de plînsul lui Amneris, prăbuşită pe mormîntul celor doi îndrăgostiţi.

1 Solovţova, L. Giuseppe Verdi. Viaţa şi opera. – Bucureşti, 1960.